VIDEO. La o bere, după 70 de zile. Peste drum de TITO, la chinezul „Paco”…

0
169

Oameni buni, de ce nu mă luaţi la bastoane? La întrebări, adică. Certaţi-mă! Merit. Am pus pe pauză serialul CORONA-JURNAL, în care îmi povestesc mie şi celor interesaţi de viaţa „la firul ierbii” ce văd în lumea normală. Fără fard şi ifose. Normal. Printre oameni normali. Ei ar trebui să fie adevăratele noastre VEDETE! Nu acele „vedete”, la care ne uităm adesea la TV şi care nu vor de la noi decât să le cedăm puţin mintea, pe care s-o folosească apoi pentru scopurile lor pragmatice.

Parcă nici n-a existat carantină. Nu aveţi aceeaşi impresie? Simt că mi s-a şters memoria „arestului la domiciliu”, pe care l-am suportat din 15 martie. Cam două luni, între patru pereţi!

Am restanţe mari la povestit. De-aia, să nu mă înjuraţi dacă mai „presar” aici niscaiva filmuţele şi poze de prin locurile pe unde-am evadat de când am primit liber la fuga din case.

Ştiu că ultima oară, dacă ţin bine minte, am făcut o plimbare prin Serra, satul unde am „petrecut” carantina.

Dar acum m-am dus vreo 7 kilometri mai spre Valencia. În Naquera, alt „sat”. Vorba vine sat, aici în Spania, mai toate satele arată ca orăşele, cu centru vechi şi case lipite, străzi, nelipsita biserică, o bancă (pentru bani, nu de stat pe ea), terase fără număr…

Tinel e fratele meu mai mic. În buletin îl cheamă Titu. Spaniolii îi zic Tito. Mai ţineţi minte de Iosip Broz Tito? Era vecin cu Ceauşescu, peste Dunăre, la sârbi.

Tito al meu e super-băiat. Munceşte mult. Foarte mult. Prea mult. A suferit enorm în ultimele două luni. Nici n-a apucat să deschidă mica sa afacere de „buni la toate”, că i-a şi închis-o pandemia. Chirie, curent, taxe, alea-alea… Ufff!

Azi însă, viaţa s-a răzbunat pe anti-viaţă şi Tito al meu şi-a deschis oficial firma, unde aşteaptă să vină clienţii în căutare de orice au de rezolvat prin casă şi pe lângă ea.

I-am revăzut colegii, unul e Lucian, celălalt Flavius. I-am scos la o bere. Estrella Galicia, favorita mea. I-am cinstit. Am fost peste drum de firmă, la barul unui chinez tare simpatic.

„Paco” zâmbeşte mereu

Mi-a fost milă de chinezi. Multă lume i-a privit urât atunci când a izbucnit pandemia în Wuhan. Dar ce vină are „Paco”, aşa îl cheamă după numele de „adopţie” spaniol? Nu-i ştiu numele chinezesc şi nici nu vreau, pentru că mi-ar fi greu să-l pronunţ.

Paco are suflet mare. Zâmbeşte mereu de parcă i-ar fi prins cineva colţurile gurii cu fixativ lăbărţat. Dar nu o face pentru PR. E din interior. I se citeşte pe ochi.

Am mai vorbit cu el în trecut. E plecat din China de vreo 20 de ani şi mai bine. Are doi copii, care au crescut mereu pe drumuri. Valencia, Barcelona, Spania… A muncit din greu pentru ei, ştiu din proprie experienţă ce înseamnă un bar când nu ai bani de investiţie şi nici spaţiul tău.

Tragi pentru facturi, taxe, masă… Paco a trăit mereu aşa. A obosit, dar nu se vaită. Însă dacă treci de zâmbetul său veşnic pironit între colţurile gurii afli că e altă viaţă dincolo de aparenţe.

Ştie ceva spaniolă, dar e plină de accent mandarin, aşa că trebuie să faci un mic efort pentru a-l traduce.

Însă cândva, înainte de pandemie, parcă acum vreun an şi ceva, l-am întrebat ce şi-ar dori de la viaţă, după atâta pelerinaj prin lume. Ce-ar face, dacă ar putea să facă altceva ce şi-ar dori mai mult şi mai mult.

„Aş merge acasă”. Unde acasă, unde stai, aproape?, l-am întrebat. „Nu, acasă, în China…”, mi-a răspuns.

A fost prima oară când ochii i s-au întristat.

Azi l-am văzut din nou după nişte luni bune. Zâmbea pe sub mască. Apoi şi-a dat-o jos.

Nu-şi mai permite să viseze la întoarcerea în vatra casei părinteşti. Are facturi mari restante, n-a mai încasat nimic de peste două luni, chiria trebuie plătită, alte cheltuieli, copiii…

M-am bucurat să cheltuiesc 15 euro la barul său. Tinel, Luci şi Flavius ştiu şi ei cât de mare nevoie are Paco de încasări. La fel sunt mulţi, foarte mulţi ca el.

„Am venit la bar, să-i ajutăm”, spun spaniolii care s-au repezit la terase după ce Guvernul a dat liber la „desescalada”. Adică, relaxarea din caratină. Nu sunt doar clienţi. Sunt şi partenerii celor cu mici afaceri, ca TITO al meu sau ca Paco al lor.

Vom mai opri la Paco. E peste drum de Tito. Paco şi Tito. Chinezul nostru şi românul meu. Aşa se ţese lumea nouă. Cu oameni din lumi diferite, împinşi de viaţă departe de casă.

Sunt fraţi întru supravieţuire indiferent de limbă, culoare, religie sau cultură. Dar sunt fraţi! Fraţi buni! Parte din marea familie a celor ce luptă pentru mai bine, fără să ceară nimic de la nimeni.

Sănătate! Salud! Paco. Şi Tito. Tito şi Paco…

Puteţi susţine acest jurnal, AICI

 

Alte episoade

CORONA-JURNAL. Aşa a fost plimbarea mea, după 55 de zile de „arest” la domiciliu

CORONA-JURNAL. Am împlinit o lună de „arest la domiciliu”. Vă spun cum e carantina noastră

CORONA-JURNAL. Mi-e dor de praful copilăriei, de bogăţia spirituală a sărăciei noastre!

CORONA-JURNAL. Mă ceartă o doamnă că nu sunt „patriot”. I-am răspuns

CORONA-JURNAL. Am trecut de barajul Poliţiei, dar geamul maşinii tot blocat rămâne!

CORONA-JURNAL. E frumos sub cerul Valenciei! Până te opreşte Guardia Civil…

CORONA-JURNAL. Prima zi afară din casă, după 17 zile

Leave a reply