sâmbătă, iulie 4

CORONA-JURNAL. Mi-e dor de praful copilăriei, de bogăţia spirituală a sărăciei noastre!

0
429

Episodul 7. Am reuşit să mai scap o zi din carantină afară din casă. Am fost iar la cumpărături, din nou m-a oprit Poliţia. De data asta, nu i-am mai filmat, dar au fost şi mai cârcotaşi. Dar despre asta, în următorul episod.

Acum, să vorbim puţin de Paşte. Paştele Catolic. Şi de Florii. Floriile noastre (eu fiind ortodox, nepot de preot, crescut în casa „părintelui Miroiu” şi a bunicii mele, Marioara).

Nu-mi mai aduc aminte multe de Floriile copilăriei mele. Am aflat târziu, graţie prietenilor mei de la Predeluţ (Braşov), Flori şi Damian, că şi numele meu e de sărbătorit. Cică de la „laur”, floarea care-mi dă numele. Aşa mi-a zis Flori şi am crezut-o, ea se pricepe bine la chestii de-astea.

Apropo, La Mulţi Ani, Flori! Că tot nu apucai să-ţi urez. La Mulţi Ani, vouă, tuturor „florilor” cu nume de oameni! Sau invers. Nu contează, important e să inspiraţi adânc şi să vă hrăniţi cu seva acestor zile luminate.

Pe mine m-au prins Paştele pe-aici prin zona Valenciei, în Spania, unde am venit ca să rămân, dar acum zău că nu mai ştiu ce-o fi şi pe unde-oi mai fi, cu coronavirusul ăsta care ne schimbă direcţia destinului.

Adevărul e că-mi place oriunde. Mai ales când pot scrie şi vorbi despre România de la distanţă. Ştiţi ce, e mare avantaj să priveşti România din afară. Se vede mult mai clar decât din interior, pentru mine cel puţin. Mai mult, mă ajută să nu mă las atras de vârtejurile interne şi să pot emite opinii, zic eu mai curate, mai echilibrate, mai constructive.

Dar să lăsăm politica pentru alte articole şi povestiri „serioase”. Azi e cazul să intrăm sănătos în spiritul Paştelui, nu neapărat în sens religios.

Tatau”, cum îi spuneam eu bunicului, mă tot căra după el pe la Biserică. Mă testa probabil, să vadă dacă mi se potriveşte calea religioasă. L-am dezamăgit, n-am fost bun deloc de preoţie. Bine, nici el n-a insistat, mai ales că dorea să fiu medic.

Am trăit cu credinţa sa şi a „Mămicii” la masă. Sau la mese. Căci ne adunam deseori, din belşug, de le pierdeam şi numărul, şi numele musafirilor.

Erau prin curte mama, fraţii Tinel, Ileana şi Cornel, „Tăticu” Titi şi-a sa soră Geta mereu pusă de ajutor la muncile câmpului,  „mama Angelica”, mama ei şi bunica noastră din partea tatălui,  „unchiu Nelu”, fratele mamei, rude de toate felurile, vecini, Viorel, Doruş, surorile lor, mama lor, fina Victoria, muncitoare zi-lumină pe moşia Trocaniului natal, fina Stanca, vecina cea des săritoare, cu fetele ei trei…

Erau atât de mulţi că păream centrul Universului acolo, în mica şi prăfuita noastră urbe gorjeană. Prăfuită pe bune, că nu era asfalt şi după orice maşină se ridica un văl de praf de-ţi imaginai că Sahara s-a mutat pe paralela 45.

Erau mulţi, dar tare frumos era! Încă mai rezistă câte ceva, dar s-a schimbat mult. Nu prea mai e lumea aceea care mă făcea să mă simt buricul Pământului. Am însă amintirile copilăriei noastre sărace, dar bogată fără egal în vremuri de Paşte, şi-n orice alte vremuri. Era acea bogăţie spirituală, despre care am încercat să vorbesc în filmarea de mai jos, care făcea mai mult decât toţi banii lumii. Nu simţeam lipsuri, deşi aveam cu tona. Eram tare fericiţi în sărăcia noastră, alături de simpli mei consăteni.

Destui ne-au părăsit, iar între timp a apărut şi asfaltul izbăvitor. Acum nu mai e praf, la mine-n sat. Dar aş alege oricând Paştele copilăriei mele prăfuite, în locul „maturităţii” ce-avea să-mi paveze drumul spre „civilizaţie”. N-a fost nimic rău din ce a urmat.

Am schimbat „şuşeaua” plină de praf şi mocirlă (când ploua) cu asfalturi şi trotuare şerpuind printre blocuri, unde m-am simţit cumva tot acasă. Mă simţeam, de fapt, indiferent pe unde cutreieram, „peste tot acasă”, vorba suporterilor Rapidului.

Dar tare-aş mai vrea să mă rostogolesc prin praful copilăriei mele, prin Paştele nostru magic, prin bogăţia aceea umană dată de o lume prea puţin civilizată, dar cu siguranţă mult mai pură decât ce-aveam să întâlnesc pe drumurile asfaltate ale civilizaţiei.

La Mulţi Ani, florilor! Paşte fericit, creştinilor!

Puteţi susţine acest jurnal, AICI

 

Alte episoade

CORONA-JURNAL. Mă ceartă o doamnă că nu sunt „patriot”. I-am răspuns

CORONA-JURNAL. Am trecut de barajul Poliţiei, dar geamul maşinii tot blocat rămâne!

CORONA-JURNAL. E frumos sub cerul Valenciei! Până te opreşte Guardia Civil…

CORONA-JURNAL. Prima zi afară din casă, după 17 zile

 

 

 

Leave a reply