Lăsați Catalunya și învățați din exemplul Elveției!

Declarația de independență a Catalunyei (nu ”Catalonia”!) a fost citită în Parlamentul din Barcelona! Dar suspendată imediat, pentru dialog cu Madridul, de șeful guvernului catalan. La Madrid, guvernul central pregătea aplicarea articolului 155 din Constituție, care permite statului să preia controlul în forță asupra regiunii separatiste, dacă aceasta își declară unilateral independența. Puțină lume înțelege ce se întâmplă acum pe axa Barcelona-Madrid. În România, auzi o mulțime de opinii care mai de care mai bățoase, prea puține competente. Inclusiv analiști cu pretenții comit erori grave de percepție. Situația de acolo e, vorba filmului, complexă și complicată.

Nu poți judeca otova nici anti-Catalunya, nici anti-Spania. Nu seamănă nici cu Har-Cov, nici cu Kosovo sau cu Scoția. E un bilanț al unei istorii diferite, care nu s-a sedimentat natural în timp. Mai pe șleau spus, sunt răni din trecut nevindecate nici azi, care supurează din nou sub loviturile crizelor de orice fel. Bunăoară, criza economică este cel mai tăios bisturiu care dă drumul la sângele conflictelor neînchise pașnic. Nimeni nu înțelege că Spania nu e Elveția, că este, ca multe exemple în Europa, un conglomerat de națiuni diferite (catalani, basci, spanioli, asturieni, galicieni, andaluzi, valencieni), care au fost ”sudate” forțat în vremuri de dictatură și care, inevitabil, devin tendințe centrifuge în timpuri de libertate. Vezi exemplul fostei Iugoslavii sau al Cehoslovaciei. Nu mai vorbesc de URSS. Elveția, în schimb, e un stat crescut natural, o federație de provincii care au ele însele aproximativ statut de stat; atât de multă independență au față de ”centru” încât nu se mai simt regiuni și nici nu mai simt nevoie de ”independență”.

Așa arată realitățile istorice. Față de ele, fiecare se raportează cum vrea. În cazul Catalunyei, regiune care este în sine o națiune ce nu aparține națiunii spaniole, fiecare tratează moștenirea istoriei ca în trecut. Adică, de pe poziții dure. Naționaliștii Barcelonei o țin langa cu referendumul și gata. Niciun dialog fără independență. Dincolo, Mariano Rajoy, susținut de o Europă care scârțâie din toate încheieturile, nu acceptă nici el vreo negociere. În replică, Puigdemont, Artur Mas, până la Pep Guardiola și FC Barcelona consideră de cuviință să faulteze și ei dialogul de vreme ce Madridul pregătește atacul la baionetă. Și toți alimentează spirala unui conflict tot mai periculos.

Logic ar fi ca și unii, și alții să negocieze. Cu trecutul pe masă, dar și cu viitorul. Dacă această Catalunye a fost băgată cu glonțul la tâmplă în Spania, atunci poate e cazul ca statul spaniol să se întrebe de forța mai poate fi un argument azi. Constituția a fost scrisă în vremuri de presiune, nu a existat un acord al catalanilor pentru a fi convertiți la ”spaniolism”. Timpul a trecut și iată că această rană nu s-a vindecat. Și se pare că lecțiile prezentului vor fi mai dure, atâta timp cât forța rămâne în continuare singura armă a Madridului. Nu cu bâta îi ții pe catalani în Spania, ci cu ”buenas palabras”. Și Bruxelles-ul se înșeală amarnic aici. Dă semnale că, la o adică, Madridul poate uza și pulanul pentru a menține unitatea cu orice preț. O va menține azi, dar va amplifica ruptura de mâine. Care va fi și mai dură. Catalunya ar trebui să fie o provocare pentru statele din toată Europa. Pentru regândirea lor în contextul libertății maximale, nu în cel al libertății cu forța. Ce nu e construit natural, nu ține. Niciodată. Și erupe mai devreme sau mai târziu.

Poate n-ar fi rău să se apuce mai mulți să studieze exemplul Elveției. O țară în care se vorbesc patru limbi oficiale și unde regiunile se simt ca state independente. Mai multe ”state” formează un stat mai mare. Sunt 26 de cantoane, care trăiesc în pace de peste 150 de ani.

Cantoanele au statut constituțional permanent și, spre deosebire de situația din alte țări, au un grad mare de independență. Conform Constituției, toate cele 26 de cantoane sunt egale în statut. Fiecare canton are propria constituție, propriul parlament, guvern și instanțe judecătorești. (Wikipedia).

Prin urmare, Europa are chiar în interiorul ei un model pacifist și performant, care poate fi soluția pentru multe zone fierbinți ale continentului, cum este și cazul Catalunyei. Întrebarea e dacă și vrea cineva să-l aplice. Dacă și-ar dori cu adevărat, am vedea negocieri și dialog, nu bastoane, scuturi și la crimogene. Elveția a devenit polul prosperității mondiale pentru că a ales calea vorbelor, nu a armelor. Nu degeaba nici când au fost războaie mondiale ea nu a intrat în nicio bătălie.

Rajoy, Puigdemont, Merkel, Tusk, Juncker, luați o pauză și discutați mai serios despre cazul Elveției! Încă nu e târziu.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may also like