Gorjul lui Cartianu, călătorie în timpuri de copilărie

Aveam vreo zece ani când, proptit în coada furcii, am întrebat-o:

– Mămică, mie după cine mi-ați pus numele?

Soarele ardea tot mai tare, ne apropiam de amiază. Eu adunam fânul în căpițe, iar ea trăgea cu grebla în urmă, să nu risipim niciun pai. Aveam două văcuțe de lapte, Lămâia și Joiana, și se anunța o iarnă grea. Așa ne spusese o bătrână de pe uliță: greierii cântă cu jale, tăiați o salcă din capul grădinii, că va fi zăpadă mare și-un ger de-o să înghețe focul în sobă!

Grija noastră era să avem dovleci pentru porci, porumb pentru găini și fân pentru vaci. Terminasem cu prășitul, venise vremea coasei.

– Du-te și umple urciorul cu apă, că murim de sete!

Am țuștit-o spre izvorul din Ficău, pe care-l săpasem cu mâna mea într-o crivină, sub coastă. Eram cu rândul de vaci când am descoperit firicelul de apă care se prelingea prin păpuriș, sfidând seceta. Mi-ar fi prins bine o sapă sau o cazma, dar nu puteam coborî în sat, că-mi fugeau vitele în porumbii C.A.P.-ului. Am smuls gliile cu mâna, am improvizat un băț ca o cuțitoaie, am săpat cu ghearele în lutul galben, dintr-ăla bun de sobe. Când apa s-a strâns ca într-o postavă, am lăsat-o să se limpezească și am fugit să adăp vacile în albia Bâlții. Când m-am întors, am găsit cea mai curată și mai rece și mai bună apă din câte existau în tot satul. A doua zi am venit să pun o ulcică, să aibă trecătorii cu ce să bea. Am făcut și o mică împrejmuire, cu pârleaz, să nu-mi strice vitele frumusețea de izvor.

Luai ulcica și umplui urciorul, apoi dădui fuga la tarlaua de fân. Pământul îmi ardea sub picioarele goale.

– Hai, mă, mai repede! Hai la umbră, să mâncăm ceva!

Ne așezarăm sub un stejar bătrân, dintre puținii rămași din vechea pădure boierească. Bău apă rece din urcior și răsuflă adânc:

– Aha… asta te întinerește! Și îți face poftă de mâncare.

– Eu am o foame de lup!

Mâncarăm brânză cu roșii și castraveți. Și ouă fierte. Și niște carne de la garniță.

– Mămică, de ce mi-ați spus Grigore? Că n-avem pe nimeni în neam…

Și începu să povestească.

Când li s-a născut prima fată – sora mea cea mare -, i-au spus Ilinca, la fel ca bunicii din partea mamei.

Când s-a mai născut o fată, i-au spus Maria, la fel ca mamei, dar și ca bunicii din partea tatălui.

A venit și mult-doritul băiat și i-au spus Ion, așa cum se numeau toți bărbații din neam – și tatăl, și amândoi bunicii.

Într-un ianuarie înzăpezit a mai venit pe lume un băiat. Dar ăstuia cum să-i spună, că se terminaseră numele?!

– Și ce-ați făcut, mămică?

– Ți-am pus numele Grigore, după unchiu’ Gore de la Runcu, că ne-a dat o vie.

Cele șase rânduri de viță-de-vie de la Bâltișoara, de pe cocoașa muntelui, mi-au adus un nume. Via aceea am săpat-o multă vreme, mergând pe jos opt kilometri dus și opt întors, cu sapa în spate, pentru că avea cele mai dulci soiuri de struguri altoiți. Acum, mica podgorie nu mai există, pentru că tot dealul a ajuns o paragină. Bătrânii care munceau viile s-au stins, iar tinerii sunt plecați la muncă în Italia.

Fiecare nume are povestea lui, misterele lui, fascinația lui. Uneori, hazardul lui. Cineva, cândva, a hotărât să ne cheme așa. Decisiv a fost un părinte. Sau un bunic. Sau un unchi. Sau o vie.

Azi e Sfânta Mărie. La mulți ani tuturor Mariilor, Marinelor, Marinilor!

La mulți ani, Mama Mie! Ai atâția nepoți și strănepoți, că le-ai pierdut numărul. Ai 82 de ani în spate, dar încă mulți înainte!

Grigore Cartianu
(Facebook)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may also like