Ce vină are Brâncuși?! Îi iert doar dacă stau pe spate în porumbul copilăriei

Orașul lui Brîncuși se cheamă, știați și asta, Târgu-Jiu. Are multe de oferit, dar nu vrea el să fie prietenos cu turistul și basta! Ba chiar îi trage una peste bot, la cum pune străinul piciorul în urbe. Adică, roata mașinii. Fosta administrație a făcut ce n-a făcut nici Caracalul ălă din bancuri: a tras (probabil pe bani mulți) niște sensuri giratorii exact pe axa rutieră principală, pe care n-o poate evita turistul cu mașina. Dar știți care-i grozăvia? E cevaaaa…Te doare mintea! Nu veți găsi un loc în lume care să adune atâta prostie și bătaie de joc pe metru pătrat. E vorba de celebrele intersecții în care au prioritate în același tip și șoferii ce primesc verde la semafor, și cei care se află în sensul giratoriu!!! De fapt, e vorba de un sens giratoriu cu semafor inclus!

Vă asigur, Brâncuși se răsucește non-stop în mormântul din Franța. Vii în orașul lui să-i vezi operele și ești invitat la accident! Căci stai cuminte la semafor la roșu, iar când primește verde, te duci, frate! Dar ce să te duci, că se poate duce unul în tine ce vine din stânga în giratoriu. Doamne, cum de i-ai adunat?! Nu s-a gândit UNUL măcar, unul singur, la ce grozăvie au montat! Mi-au povestit o grămadă de oameni aflați în trecere prin oraș cum erau să facă accident la unul din cele trei sensuri giratorii pe axa Liceul Tudor Vladimirescu – Magazinul Parângul – Piața Mare. Cine trăiește în zonă nu realizează capcana, gorjenii se obișnuiesc cu ea și au grijă să nu calce în ea. Dar străinul venit pe banii lui să ajute turismul local, vai de el! 

Personal, cred că mi s-a uscat gura de câte ori am spus ce nenorocire arhitectonică au făcut ”moștenitorii” părintelui Coloanei Infinite. Nu ascultă decât de ei și de imbecilitățile celor din jur. Cum să ai, sfinte părinte, prioritate și la semafor verde, și la giratoriu? Ei tot o dau una și bună că au pus semafor pentru pietoni. Dar semaforul poate sta și pe galben intermitent, care protejează pietonii la fel de bine. Iar cine trece de el are atunci grijă la sensul giratoriu. Geaba! Ei o țin una și bună cu bancul ăsta de tipul celui cu macaraua uitată între blocuri. E mai rău!

Să-i lăsăm în plata Domnului, au făcut praf un județ, pot face și-un oraș. NU le pasă decât de ei. Măcar să mute cineva operele lui Brâncuși de-acolo, să nu mai fie contemporane cu asemenea enormități. Auzi, ai verde la semafor și exact imediat după aia cedează trecerea la giratoriu! Muică, suntem neam de traistă!

Mai bine mă retrag la țară. Dar nici acolo nu scap de astfel de aberații. Dau să trec calea ferată din halta Vlăduleni și fac poză. Aici, un polițai cu mintea la fel de seacă precum cei cu sensurile giratorii din Tg.-Jiu s-a pus la pândă să dea amenzi. Dar știți pentru ce? Că oamenii care vedeau bariera ridicată nu opreau la calea ferată! Doamne-păzește, de unde-i aduni sfinte mare pe toți! Băiatul cu tatăl mare șef la Poliția Județeană a profitat că o minte rătăcită uitase în zonă un semn ”Stop”. Chiar și-așa, și pe bune să fi fost și n-avea rost; când trecerea e prevăzută cu bariere dirijate mecanic, nu ai e ce să te oprești ca la cele cu ”Crucea Sfântului Andrei”, unde nu-s bariere. Acolo, da, te oprești să te asiguri, că poate veni trenul oricând. Dar în locurile de trecere cale ferată cu bariere, când bariera-i ridicată, la ce Dumnezeului să te oprești? Nu și nu, milițianul era pus pe amenzi, dacă tot n-avea de lucru. Până s-au pus oamenii să-l dea în judecată. Apoi, cineva a luat repede semnul ”Stop” rătăcit în zonă. Dar toți cei amendați au fost nevoiți să dea statul în judecată, timp pierdut, bani, nervi. Îi pasă cuiva?

Cam de aste am găsim noi pe dumurile patriei. Sigur, aveți o căruță de astfel de povești. Sunt bune de spus, așa poate află și băieții deștepți ai politicii (care merg cu elicopterul) ce rămâne în urma lor. Gata, mă opresc, altfel mă enervez! Merg în curtea casei de la țară. Așa fac joncțiunea cu copilăria. Cică atunci când era mic uneori fugeam de la muncile câmpului. Așa îmi povestește Geta, mătușa din Madrid, care venea să ne ajute. O cred. Dar știu că ”nu scăpam” decât rar. Munceam pe rupte, alături de mămica, ”tatau”, mama, frați, nu avea cine să ne ajute. Porumbul era sfânt. Acum îl văd din nou. Au trecut mulți ani și vreau să facem pace. Mi-e dor de el, de clacă, de muncile câmpului în familie. Plonjez printre știuleți și în copilărie. Ce bine e!

 

Am multe de făcut: să miros iarba, să sărut strugurii în pârg și gata de must, să mă joc puțin cu David, să gust tocană la ceaun, să scriu pe laptop sub patul de vie, să beau acolo cafeaua, acum că-i cald și-o bere (două, trei…). Apoi, să mă duc în spatele gospodăriei, să caut concertul broaștelor din baltă, să le privesc prin stufăriș, să mă uit mai atent și la aracii cu roșii, și la stupul de alături.

Să nu uit cumva să-mi fac un selfie cum laptopul sub patul de vie (cine visa acum niște ani să fie în contact cu lumea, via internet, de pe tarla?!). Și să nu cumva să nu-mi fac poză cu roșiile mari de grădină, să mă impregnez de parfumul lor fără egal, să mușc apoi dintr-una ca dintr-un măr copt și pe seară să-mi fac un ditamai castron de salată cu roșii, ceapă, ulei, oțet și sare.

De asemenea, să-i prind pe ”tataie și mamaie” la muncă, deși știu bine că n-au voie să facă efort, dar ei nu și nu. ”Ce, să lăsăm pământul nemuncit? Râde lumea de noi”. Așa e. Pe această rușine proverbială s-a întemeiat civilizația satului românesc de odinioară. Acum, alții profită de rușinea lor, iar ei nu pot concepe că lumea s-a schimbat.

Nu dau la pace cu ei. Vor să muncească deși nu-i țin curelele, banii, oasele și nici chiar nervii. Dar nu se lasă! Așa că n-am de ales și trebuie să dau la pace cu o cafea. Sau cu mai multe. Aici, ”tataie” este campion.

Nepotul Gabi și mama lui Mioara, ambii Păsărin cu nume propriu, se lasă agățăți la un selfie. Mă așez între Păsări(ni) și mă rog să ținem minte acest moment de pace interioară și exterioară. Nu-i așa că se simte. Gabi e maestru al tuturor: al tocanei la ceaun (i-a ieșit ”de puta madre”, vorba spaniolului de jargon!), al măsurătorilor topografice, dar mai ales al porumbeilor. De mic cultivă această pasiune. Nu mă pricep, cum nici nu înțeleg prea bine plăcerea lui taică-su, Ninel, cu pescuitul. Dar lor le place și atunci îmi place și mie.

Pentru prima oară, vreau să intru în colivie. Gabi îmi deschide marele hambar unde adăpostește campionii de azi și de mâine, porumbița și puiul, armate de ”paloma”. Mă simt bine primit. Parcă sunt dresați, nu se agită. Ce maestru ești, Gabone!

Pun și eu mâna pe una dintre ”fete”. Mă lasă de parcă ar vrea să fie ăsta salutul ei de bun-venit. Mi-e puțin teamă, deși știu că nu mușcă, dar așa…Stă cuminte și încerc să-i mulțumesc cu dragostea mea interioară. Cred că a înțeles că-i sunt prieten. Zboară și cucerește lumea, frumoasă porumbiță campioană!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may also like